Select Page

Ieri am ajuns la Ateneul Roman. Am primit o invitatie dubla la Serile Lipatti, la concertul pianistei Plamena Mangova. Cum nu am mai fost de mult timp la Ateneu, Opera, sau alte spatii culturale clasice, am acceptat-o imediat. Mi-am scos paltonul mototolit dintre haine, mi-am luat ghetele noi (cele care nu sunt rupte) si gata am fost. Spre culturaaa!

Ateneul si elita vremurilor

Ateneul e la fel de superb ca intodeauna. Kitschos din perspectiva mea, dar reflecta perfect niste vremuri de mult apuse si aspiratiile publicului ce ii calca pragul in general. Pentru mine, decoratiunile din Ateneu imi dau aceleasi sentimente ca Palatul de la Versailles, Franta. La fel cum Maria Antoneta se scalda in opulenta palatului si facea pe inteligenta, la fel si somitatile vremurilor trecute o ardeau prin Ateneu cu monoclu pe ochi si blanurile a tot felul de animale moarte.

Experienta in Ateneu e simpatica, pentru ca adesea si evenimentele din interiorul lui reflecta aceeasi perioada si senzatie. Pana la urma, multe din operele marilor compozitori au fost produse in astfel de circumstante: la comanda curtilor regale. Curtea regala comanda noi opere muzicale, iar compozitorii se bateau in creatii apreciate doar de elita aroganta din jurul curtii regale. E chiar simpatic de studiat povestea lui Mozart, a lui Salieri si a studentilor sai, din Franta la sfarsitul secolului al XVIII (adica al optispelea)

Vremuri moderne

Acum traim vremuri moderne, cu oameni moderni, un suflu puternic de gandiri noi si atitudini. Muzica clasica si usile spatiilor culturale sunt deshise oricui. Accesul este permis oricui, iar preturile la astfel de evenimente nu sunt diferite fata de preturile unor concerte pop sau rock la Sala Palatului sau in Piata Constitutiei. Societatea s-a schimbat si observ in fiecare an o dorinta si o incercare de a aduce plebea oamenii de rand la concertele de muzica clasica.

Bulinute, Bastonase si Hashtaguri

Chestia asta e minunata. Am ascultat muzica clasica de mic. Tata stie sa cante la pian, asa ca nu-mi lipseau CD-urile de muzica clasica din casa. Chiar si asa, intelegerea si interpretarea ei se rezuma la Simfonia a 5-a a lui Bethoven, unde tata imi explica sa vizualizez muzica precum ploaia, tunetele, o furtuna si apoi vremea insorita de afara. Imaginea e frumoasa, si asta e modul in care am interepretat simfonia asta intodeauna.

Chiar si asa, intelegerea mea este limitata. Cursurile din scoala nu s-au lipit de mine si pot sa zic ca nici macar nu inteleg toti termenii din lumea muzicala. Nu pot sa interpretez un portativ, si nu pot recunoaste in scris, o opera geniala fata de o insiruire de bulinute cu codite, bastonase dragute si hashtag-uri(#). Pentru asta, ma bucur ca exista oamenii care le studiaza, oameni care stiu sa le transpuna intr-un limbaj mai uzual: sunetele si emotiile.

Avem nevoie de traducatori

Imi place sa-i vad pe dirijori, pianisti, violoniosti, etc. ca pe niste traducatori ai unei limbi pe care eu nu o inteleg. Fiecare traducator are un stil diferit de a traduce si chiar o interpretare diferita a expresiilor din limba respectiva. Stilul asta de traducere este ceea ce-i diferentiaza pe pianisti intre ei. In plus, muzica ce este tradusa face diferenta. Pot sa-ti traduc ingredientele de pe un pachet de biscuiti din UK, sau pot sa iti traduc Hamlet de Shakespeare. Valoarea traducerii este cu totul alta.

Aseara, am participat la o traducere frumoasa, o poveste spusa cu suflet. Nu stiu sa apreciez complet sunetele si redarea lor, dar Plamena Mangova m-a facut sa inteleg mai mult din traducerea ei. Expresia ei, inocenta, furia, forta mainilor cat si eleganta lor m-au facut sa inteleg mai bine segementele respective din Brahms.

Plamena Mangova, traducator iscusit

Plamena a reusit sa-mi explice cum ar trebui sa simt segmentul respectiv si probabil, cum il simtea compozitorul atunci cand a compus opera. Il caut pe Brahms pe google si imi este usor sa asociez imaginea compozitorului cu miscarile si emotiile artistei. Brahms arata ca o combinatie intre un Eminescu romantic si un Nicolae Iorga furios.

Concertul de aseara, de la Serile Lipatti, m-au facut sa inteleg de ce inca exista concertele astea clasice si de ce nu ne multumim sa ascultam niste pian pe Deezer sau iTunes. Muzica e aceeasi, de foarte mult timp, iar oameni diferiti o interpreteaza. Cumva, aici e secretul. Atunci cand mergi la un eveniment precum cel din Ateneu si o vezi pe Plamena cum arunca cu forta mainile in aer, intelegi ce reprezenta bucatica aia de muzica pentru sufletul artistului.

Surd de as fi fost, tot m-as fi bucurat de concertul de aseara. Cred ca asta spune totul.

Elita din public

In rest, o parte din public a ramas acelasi: oameni care au impresia ca fac parte din elita si se uita cu scarba la plebe, cat si invers. Telefoanele au sunat mai mult decat ar fi fost cazul, iar oamenii au fost mai rai decat ar fi fost necesar. In sala respectiva intra sute de oameni, iar uneori e plina de oameni ce nu inteleg complet lumea asta ce se desfasoara in sala unui Ateneu. E o bucurie ca oamenii astia sunt acolo. E o bucurie ca evenimentele astea ne primesc cu bratele deschise pe toti.

Telefoane? Tuse? Bucura-te!

Cred ca ar trebui sa intelegem asta. Oamenii nu sunt obisnuiti sa fie atenti la un concert de pian de 2 ore. Unii de abia isi asculta sotul/sotia cu adevarat timp de 30 de minute. Respectul fata de artist, atentia la detalii, inchiderea telefoanelor si rezistenta pe scaunul ala incomod este ceva ce se cultiva si se invata in timp. La fel cum am invatat ca nu putem sa-i educam pe cei mici cu forta, cu violenta si excludere, acelasi lucru se aplica si la oamenii mari.

Asa ca va rog eu, nu mai dati din cap dezaprobator ca niste elitisti cu morcovu’n …ureche cand auziti cate un telefon sau o tuse prin sala. Asta e o dovada ca lucrurile se schimba si poate chiar si publicul se schimba. Veteranii ar trebui sa aiba grija sa ajute ca aceasta tranzitie sa se faca cat mai frumos.

Hai ca ne vedem la anul. Unde? La Ateneu ­čÖé


Eu astazi - Hashtaguri, Bulinute si Bastonase la AteneuIn fiecare zi (mai ales dimineata) scriu cel putin 750 de cuvinte despre orice. Aloc in jur de 20-30 de minute scrierii si inca 10 minute pentru corectare, adaptare si publicare. Textul este destul de brut. Structura vine dupa scriere. E un exercitiu zilnic pentru mine si incerc sa ofer si ceva valoare celor care chiar ajung sa citeasca.

 

Public pe blog aici: Eu astazi

Statistici scriere: 750words.com