Select Page

“Daca el iti da un pumn, da-i si tu doi!”

In copilarie eram cel mai mic din spatele blocului si din gasca de copii. Asa s-a nimerit sa umblu mereu cu cei mai mari si am invatat mereu din asta. In acelasi timp, lipsa de diplomatie si naivitatea juvenila ma impingeau mereu in belele.

Ii enervam pe cei mari si ma capaceau mereu. Cand ceva era foarte grav, precum un ochi umflat, zgarieturi pe fata, spate, tata cobora si incepea se urle la ei. Se rezolva pe moment si ai mei stiau ca treaba e temporara. Astfel, parintii imi spuneau mereu: “Daca el iti da un pumn, da-i si tu doi, nu-l lasa sa te bata”. Cand esti mic, faza aia cu “Intoarce si al doilea obraz” nu are niciun sens. Jesus era mare cand a spus-o, nu? Un copil nu poate crede asta. ­čÖé

Dar ce faci apoi? Sa fugi era o solutie

Am prins repede ce-mi ziceau ai mei, dar aveam o singura problema. Dupa ce eu ripostam, treaba devenea si mai nasoala. Ai mei nu imi spusesera ce urmeaza apoi. Cei mari nu acceptau sa fie loviti, scuipati, injurati de mine. Astfel, dupa ce ripostam, mi-o luam si mai rau. Am descoperit ca solutia era sa ripostez si apoi sa fug. Ramaneam cu o satisfactie ca “le-am aratat-o eu lor”, mai ales ca nu le mai dadeam sansa sa riposteze. Era ca atunci cand vrei sa-ti impui argumentul tau intr-un mod absurd: iti spui argumentul si apoi inchei discutia sau te ridici de la masa. E aroganta aceea a ultimului cuvant. Singura problema era ca oamenii ma tineau minte, asa ca, de anumite persoane trebuia sa ma ascund/sa fug cateva saptamani, uneori si luni. Cand ma prindeau, mi-o luam si o luam de la capat. Eram mereu cu ochii in patru, iar in clasele 5-8 eram terorizat de o gasca mai mare in drum spre casa.

Fuga ca obisnuinta, fuga are sens

Am reusit de-a lungul timpului sa ma obisnuiesc cu fuga si chiar sa-i dau un sens, sa-i gasesc scuze. Am reusit de multe ori sa fiu “invingator” sau sa obtin ceea ce voiam fugind. Am gasit in fuga un mod prin care reuseam sa ma simt mai puternic, sa simt ca “am trecut si peste asta”, ca am rezolvat-o. Atunci cand te simti amenintat, daca fugi ai impresia ca ai invins ameninatarea, simti ca ai castigat fara sa suferi, fara sa ai un ochi umflat sau vreo zgarietura. Am descoperit ca cel mai simplu este sa fugi.

Am crescut, dar fugeam ca in copilarie

Fuga nu s-a mai rezumat doar la fuga de bataie si de ochi umflati. Am fugit de lucrurile care ma raneau, de lucrurile care nu imi placeau, de lucrurile pe care nu le intelegeam. Am fugit din prima relatie cu un mesaj pe Yahoo Messenger si Skype (am fugit si dintr-o relatie de 6 ani, mult mai civilizat de data asta). Am fugit intr-o seara de acasa. Am fugit de la primul loc de munca cu un email si poza unui cupcake facut de mine pe care am scris un mesaj cu litere din pasta de zahar. Am fugit la propriu din prima agentie in care am lucrat. Eram in preaviz, am primit un mail cu niste taskuri pe care nu le mai agream, asa ca mi-am impachetat totul, am iesit din birou (fara sa o anunt pe colega din cealalta camera), mi-am inchis telefonul toata ziua si am fugit pe bicicleta. In plus, andrenalina m-a facut sa ma simt bine, pe moment. Am fugit din corporatie. Am fugit din proiecte mai mari si chiar si din proiectele personale, cand am dat de greu. De fiecare data am gasit argumente pentru fuga mea, am gasit scuze. In acelasi timp, de fiecare data cand am fugit, a fost necesar sa ma intorc in locul din care am fugit, fizic, psihologic sau emotional, dar fara a mai avea ocazia si dreptul de a continua lupta.

Cand fugi, nu castigi nimic, doar pierzi, dublu!

Am pierdut mereu. Am pierdut in toate momentele in care am fugit, in toate momentele in care am crezut ca am castigat. Mi-am dat seama, de fiecare data mult prea tarziu, ca puteam aborda lucrurile altffel. Mi-am dat seama ce ar fi insemnat sa fiu cu adevarat invingator, sa lupt cum trebuie, sa ma exprim si “sa-i dau si eu doi”. Probabil parintii nu mi-au spus ce urmeaza dupa acei “doi pumni” pentru ca era logic, pentru ca era o metafora. Dupa ce dai doi pumni poti sa primesti 3-4, important e sa dai si tu in continuare, sa nu te opresti si sa nu te lasi batut. Pana la urma, fugind, te lasi batut. In plus, in viata de adolescent si de adult nu fugi de job-uri, relatii si lucruri asemanatoare. Fugi de propriile frici, de propriile indoieli si de nesiguranta ta. Fugi pentru ca iti este frica sa nu fii ranit, iti e frica sa nu ramai in urma, iti e frica ca daca nu o sa fugi, visul tau nu se va mai indeplini. Probabil asa o sa se si intample daca fugi.

Robert, confunzi fuga cu evolutia si progresul

Robert, nu ai dreptate. Uneori e bine sa pleci, sa faci schimbari in viata, schimbarile aduc mereu lucruri bune. Doar asa evoluezi, doar asa mergi mai departe, inveti lucruri noi si progresezi.

Da, e bine sa pleci, sa faci schimbari, atat timp cat nu fugi. Cu toate astea, atat timp cat poti spune ca au existat si alte metode, cand poti spune ca lucrurile poate s-ar fi intamplat altfel daca acceptai sa te lupti, sa fii lovit si sa te doara, atat timp cat te-ai gandit candva la lucurile astea, inseamna ca ai fugit. E bine sa faci schimbari, e bine sa pleci mai departe, e bine sa faci toate lucrurile astea atunci cand esti absolut sigur ca nu mai este nimic de facut. In acel moment nu o sa mai fugi. O sa pasesti pe langa, poate o sa intorci spatele si o sa te plimbi linistit spre urmatoarea experienta.

Final de fuga?

E greu. Te obisnuiesti ca lucrurile “sa mearga mereu bine”, sa fie asa cum vrei tu, sa fie simple. Trebuie sa te gandesti ce iti poate face cel mai mult bine, cum te poate afecta pe viitor, cat de mult merita efortul depus, cat de mult merita sa mai dai si ceilalti pumni si cat de mult merita sa te lupti. In toate alegerile astea, de un singur lucru pot sa fiu sigur:
Cel mai simplu este sa fugi…

Robert Lazar - Cupcake

Robert Lazar Fugind